Tuesday, August 19, 2008

The Tell Tale Heart




*****


Edinburgh International Festival



After the lights turn off into the theatre room, after a few moments of absolute silence and darkness, the lights start vibrating over a humane figure which does not succeed in acquiring a clear shape: a young man’s face stands immobile, while infinitesimal changes of the lighting compose successive strangely obsessive faces .The beginning of this performance of peculiar accuracy directed by the controversial Barrie Kosky and based on a gothic story of Edgar Allan Poe is made by a single minimum illuminating spot that is driving our glance too high and too deep into the complete darkness of the stage and of the theatre.
The Tell Tale Heart is a performance that reconstitutes the hallucinatory state, by disrupting the horizontality from the stage and by deliriously enhancing the verticality. The staircases of the house of the murdered master acquire an excessive quality in this monologue spoken loud by an obsessive man consumed with hate and regret and suffering from a severe mental disease . During the first 10 minutes of the performance the man just sits still with his hands on his knees, the head still and his expression blank , starring at a fixed point ahead of him , while the lights cut into the darkness only a few steps on the immense stair. His story is a difficult one: “The disease has been sharpening my senses.”The sound is amplified in the manner of cinema halls , enhancing the mad solipsism of the character who exposes the story of a kill like an automat who gets stacked from time to time for a few moments . The stopping of the flow of words due to tiredness and afterwards the precipitated continuing of the idea make his way of speaking – , with illogical stops, permanently menaced by difficulty — a testimonial on the state of thought disarticulation and of dissonance between the two different positions adopted by the author of the crime.
The obsessive motive of the monologue is the cold glance of the master, and this motive is getting very the actor and the director throughout the performance. The disintegration of the human figure due to agitation and dement self-control create an extremely vivid image of madness. The tension of his immobility is punctuated by the signs of a severe retarded condition which prevents the character from fully understanding the human emotions. The tension will burst in the middle of the performance into a horrible shouting. The mad propension towards the absolute is marked by bizarre crossings between recounting the story and singing opera arias.The tension is amplified by a piano on which the director Barrie Kosky improvises during the performance on music by Bach Purcell or Wolf
For each sequence of the monologue the scenographer Anna Tregloan and the light designer Paul Jackson have created captivating images by cutting into the darkness of the stage a minimalistic picture with peculiar boldness. The audiences realize only after the end of the show that the only set is a nightmarish staircase, extended to the infinite and going nowhere, a sort of hell that holds the mad man captive in spite of his endless search of a way out. The versatility of the theatrical images finds its contre- into the demand to observe details of finest quality for extremely long time in a very strange way compared to the normal way of seeing the hole visual field. The strangely slowing rhythm suddenly turns into a very brutal one , perfectly succeeding to convey the terrifying universe and to make a glimpse into the dark side of life of the grotesque Edgar Allan Poe tales. Sophisticated crossing between music, text and performance art , the production “The Tell Tale Heart” is a theatrical event of extreme refinement who offers a delirious insight into the mind of a mad man who had murdered his master. The performance creates a one hour state of terror that troubles the audiences in an undesirable and shocking, but very intense way. “Our job is not to direct traffic on stage. It is not to bathe the audience into a warm glow of civilized experience. Our role, when we are tackling these classics, is to interpret them in a way that is truthful to us. “

Thursday, August 14, 2008

The Bird And The Bee: The Bee


THE BIRD AND THE BEE: THE BEE
***
Underbelly, Iron Belly, 14:15

The performance on Matt Harley’s text is a drama about the teenagers’ solitude and their desire for confirmation in a world where the internet social networking is already a lifestyle. Successfully avoiding the traps of moralist preaches, the author chooses as main characters two girls at the age of identity crises ,15 years old, one of them who wants to become popular at any price and the other one who resigned herself to the thought of being weird.
Extremely well structured, the plot uses alternating action places that ensure a good rhythm: the action moves from the parents’ house to a disgusting basement where the lonely girl finds her quiet place, from Chloe’s meditations on what is happening around to surprising chat conversations. The tension is extremely well built in the scenario. The type of writing is surprising – the classical climactic point overlaps the final moment in the play. But having teens as characters, how could there possibly be something more important than the final hope to be liberated at any price, with any sacrifice?
When the reality is made by emails and chatting on the internet, where one can pretend to be anything one wants, that unlimited power to reinvent oneself for each new person makes the feelings of inadequacy be denied their sense. Thrown away in one forgotten corner of one’s soul, the feelings of inadequacy will unlikely find expression. One single classical and powerful ingredient in the plot, the death of the weirdo’s brother, determines a series of monologues regarding the existence of the emotions beyond words. The subtle intuition of psychological peculiarities of the characters makes the action surprising: the desire to be popular determines a girl to start a website for an unknown person who tragically died in an accident.
Out of the monologues of the inadequate Chloe grow some troubling ideas regarding the problems of an entire generation of teens: the tragedy is a way to testifying the existence of their emotions and to proving that they are (still) alive. The website created by the spoiled girl for keeping the memory of Chloe’s dead brother recalls the sentiment of irrevocability to people who never knew him, friends of a friend of a friend of an acquaintance etc. Through their involvement in Chloe’s tragedy hundreds of teens get a sense of identity they never had before, and this identity gives them a sense of purpose. Perhaps the exaggerated friendship claims of unknown people are a way of dealing with an inner feeling of emptiness, or perhaps they perform some kind of ritual that performs the repentance before the act to blame in order to receive some kind of magical protection against the real tragedies of life. The author does not solve the dilemmas and only raises this problem, linked with the major theme of the play which is the liberation from the feeling of emptiness.
The mirages created by the internet are the main theme of the play. “The Bird and The Bee: The Bee” enhances the idea that those mirages, when perpetuated at the social level, can change the very nature of emotional attachment and of the motivation. The performance brings into prominence the solitude of the teenager chatters, miserably unhappy in spite of all the comfort ensured by technological development. On an almost bare scene 3 actors perform all the characters, in a modern manner, committed to respect the message of the original play. One fine performance in the role of Chloe, who is a caring and loving nature unable to find her place among “responsible” people whom she calls marked by resignation .The rhythm conveys perfectly the stages of her quest. You should try to see the performance for yourselves.

Actors: ***
Text:*****
Scenography :**
Directing: ***

The Shadow


Underbelly Baby Belly , Venue 88,12:10
***½
Spectaculary storytelling tour de force after a tale by Hans Cristian Andersen ,the performance ”The Shadow”, produced by the British theatre company Feast Theatre, makes the audience doubtful about the ingenuity of one’s desire to control life and make it look „better” . 3 strange girls, or more specifically 3 actresses who master the fine art of clowning , draw the audience into a fantastic world where a shadow is troubled because its master, a poet, denies its importance in his life. In his pursuit of ideals, the poet wants to forget about all mundane things , writing boring poems continously and without inspiration about the good side of life.
Right from the beginning a strange captivating tension is created by the three storytelling-clowns who quarrel with each other about the storyline .The subject of the story is the basis of this fight , as the mistery of the shadow stirs a lot of questions that open up that sort of childish curiosity usually forbidden and forgotten in our daily life.
A simple mobile projection screen, a table and a chair, three talented actresses and a few inspired lighting changes transform the stage for each action scene in a very imaginative way, modern and poetical at the same time. It’s quite amazing what they can create with such unexpensive means. Perhaps what they offer is the kind of drug that makes us all go to the theatre: a little inspiration.
Each of the three actresses plays a storyteller and a character, the frail line between them being transgressed symbolically with a single rigurous gesture. The Shadow , The Poet and The Princess are the messangers of neverending dilemas surrounding fundamental problems . By avoiding thinking about violence, our shadow, we only make the ideals we fight for weaker. By sticking to our shadow there is no room left for hope.
The shadow or the least visible part of ourselves doesn’t show up in full light,and by its tricks lets us think that we can completely control ourselves. Yukio Mishima wrote somewhere about the moment of fascination when a parachutist approaches the ground: for some seconds the man and his shadow seem to be liberated of their bond. The fantasy and the talent of the young performers give the audience a ride into the fantastic shadowy world that we carry beside us.

Wednesday, August 13, 2008

The Bird And The Bee : The Bee


Spectacolul “The Bird and The Bee:The Bee” pe textul lui Matt Hartley este o dramă despre însingurarea și dorința de confirmare a adolescenților într-o lume în care se rețelele sociale se pot extinde nelimitat cu ajutorul internetului. Evitând capcanele moralizatoare, autorul alege drept personaje principale două fete la vârsta crizelor și constituirii propriei identități ,15 ani : una își dorește să devină populară cu orice preț, iar cealaltă pare resemnată cu statutul de ciudată. Extrem de bine structurat, textul alternează permanent planurile : întâi casa parinților, apoi regăsirea liniștii într-un loc izolat și dezgustător ; întâi meditații provizorii referitoare la sensul evenimentelor , apoi frenetice discuții pe chat sau scene cu cele două fete. Tensiunea este extrem de bine gradată până la finalul apoteotic, soluția finală de eliberare, sinuciderea pentru a cuceri celebritatea și imortalitatea pe internet. Scriitura este modernă și surpinzătoare, clasicul punct culminant fiind în această piesă perfect suprapus pe deznodământ. Singurul ingredient clasic, moartea fratelui celei neadaptate într-un accident de mașină, determină o serie de monologuri despre neliniștea provocată de descoperirea existenței emoțiilor de dincolo de cuvinte. Sentimentul de inadaptare este alungat într-un colț al eului evitat în întâlnirile și conversațiile de pe internet . Dezvoltările paradoxale ale plotului țin exclusiv de structura psihologică a personajelor: dorința de popularitate determină o fată să creeze un website memorial pentru un necunoscut, doar din dorința de a obține recunoașterea celorlalți.Din monologurile inadaptatei Chloe răzbate neliniștea noii generații de adolescenți: tragedia este un mod de a valida emoțiile și de a-și demonstra că sunt (încă) vii. Websiteul creat de adolescenta răsfățată în memoria fratelui lui Chloe le evocă în fundal tuturor puștilor sentimentul irevocabilului , care îi face să se agațe de imaginea unui om pe care nu l-au cunoscut niciodată. Sute de adolescenți capătă o identitate datorită relației cu tragedia lui Chloe, iar simțul identității le dă un scop în viață. Declarațiile exagerate de prietenie ale necunoscuților de pe website sunt poate un mijloc de a umple un gol existent . Sau poate că ei execută ceea ce altădată s-ar fi numit un act ritualic de remușcare performat înaintea existenței vinei,ca pentru a se proteja de pătrunderea tragediei în propria lor viață. Autorul nu rezolvă dilemele, lasă toate aceste întrebări deschise. Dar tema majoră a piesei este eliberarea de acest gol. “The Bird and The Bee: The Bee” este un text despre mirajele pe care le creeaza internetul, miraje care perpetuate la scară mare, la nivel social, pot schimba natura atașamentelor emoționale și a motivațiilor. Spectacolul pune accentul pe însingurare. Pe o scenă aproape goală 4 actori recrează toate partiturile, într-o manieră modernă. Fără a mai ridica problema adecvării realiste dintre actori și rol, ei interpretează și rolurile părinților. Important este ce au de spus, important este mesajul pe care vor să îl transmită. Ritmul piesei se regăsește în montare, și este din ce în ce mai accelerat spre final.

The Shadow


Spectacolul „The Shadow” realizat de compania britanică Feast Theatre este un tur de forță imaginativ după o poveste de Hans Cristian Andersen, la sfârșitul căruia este pusă sub semnul întrebării dorința de a controla totul în viață și de a o face să pară „mai bună” . 3 fete ciudate, 3 clowni care stăpânesc arta giumbușlucurilor, atrag publicul într-o lume miraculoasă în care umbra se simte chinuită de lipsa de respect a posesorului ei, un poet, pentru natura ei ascunsă. Dorind idealitatea, poetul uită de existența lucrurilor pământești, scriind plictisit și fără chef poezii care nu interesează pe nimeni. Pe scenă abia încap un ecran de proiecție mobil, o masă și un scaun, și totuși ceea ce reușesc să realizeze cele 3 fete cu această minimă recuzită, cu ajutorul unor lumini minimale, este uimitor. Cele 3 actrițe interpretează pe rând povestitori și personaje, trecerea de la un statut la altul fiind simbolică dar marcată precis. Umbra , Poetul și Prințesa sunt trei personaje dintr-o poveste cu referiri directe la dileme ale vieții contemporane, care pretinde că valorizează idealurile , dar în același timp le neagă pentru că refuză adevărul – crimele, ororile, violența , stupiditatea, neputința. Acestea sunt umbra.Yukio Mishima vorbea undeva de fascinația momentului în care un parașutist se apropie de pământ : singura oară când trupul și umbra par a fi eliberate din legătura lor. Dar desparțirea durează cel mult o clipă.

Nocturne


Arta actorului este arta călătorului transformat în călăuză pentru că a reușit să vadă iubirea acolo unde nu existau decât certitudini stupide referitoare la existență . Artist este cel care reușește să demonteze mecanismele puse în funcțiune prin mulțimi în societate pentru a stârni un pic de curiozitate sau de înțelegere , împingând mai departe frontiera cunoașterii noastre personale și redăruindu-ne abilitatea de a fi inteligenți. “Nocturne” prezentat la Teatrul Traverse este un spectacol despre stingerea puterii de a alege, despre renunțare, despre acceptare, despre gesturi minore care transformă radical dar în profunzime viața, fără ca nimeni să știe. Este un spectacol care nu negociază adevărul când abordează subiecte dificile, pornind de la acceptarea unei diferențe bizare: “Acum 15 ani am omorât-o pe sora mea.”Actorul frapează prin intensitatea privirii aruncate în public , în timp ce corpul său pare un instrument care și-a pierdut abilitatea de a exprima emoțiile extreme și care se forțează să nu piardă legătura cu terestrul.Performance-ul nu are o poveste, mai importantă decât povestea fiind aici prezentarea minuțioasă a faptelor dezbrăcate de convenții. Adevărul sună în prima clipă uimitor de gol și de ciudat, pentru că nu este mărturisirea unui erou. Senzația că această mărturisire are loc într-o singură seară și că publicul participă la momentul unic al povestirii unei drame induce o îngăduință ciudată, amestec de curiozitate și de răbdare. Autorul performance-ului accentuează aproape umil puterea vieții de a fascina, neeroică și chinuitoare. El vrea sa ne conducă spre nivelurile profunde de trăire și percepție a realității înainte de a vorbi despre accident. Autorul încearcă subtil să pregătească un antidot împotriva lipsei pregătirii de a fi cu adevărat sinceri cu noi înșine— nu mai putem nici atunci când ne dorim. Personajul creat la limita dintre posibil și imposibil spune o poveste bizară despre abandonarea imaginii de sine și accesarea unei priviri imobile, fugare, pentru care ideea sensului transcendent al vieții este o iluzie . Realitatea simplă și absurdă a unui accident distuge la 17 ani cadrul convențional al existenței și instituie o realitate nouă, de care ceilalți se pot distanța la început ca de ceva necunoscut . Însă monologul nu devine nici o clipă confesiune intimă. Nici o clipă nu e vorba de culpă. Doar de descoperirea lucrurilor și a faptelor în materialitatea lor imediată, părăsită de sens , asemenea lucruri absurde pe care le acceptăm, asemenea unui pian care devine obiect de cult pentru o familie întreagă, cazul povestitorului. ”Nocturne” este un monolog a cărui secretă putere vine din infiltrarea treptată în discurs a unor impresii care țin de universul intim, de murmurul mereu înăbușit de vocea rațiunii. Accidentul care a dus la moartea surorii sale este dincolo de limita înțelegerii,acolo unde nu poate să apară decât acceptarea extremă, factuală, înregistrarea reacțiilor lipsite de sens cu care noi oamenii răspundem unor fenomene care păreau la început imposibile. La spital, accidentat ,adolescentul simte regretul din vocea mamei sale atunci când îl scuză formal pentru accidentul de mașină. Acasă, convocat în biroul tatălui său, simte în gură țeava rece a unui pistol, gustul ei metalic . Peste ani nu reușește să aibă o relație cu o femeie ai cărei ochi seamănă cu marea caraibeană și descoperă că este impotent. Mama părăsește familia și ajunge într-un spital de boli nervoase. Autorul reușește să publice o carte despre tot ce i s-a întâmplat. Rezumatul acesta nu poate însă dezvălui intensitatea nuanțelor care construiesc acest bogat performing teatral. Amestecul de frustrare și neputință face ca personajul central să fie extrem de uman, transgresând limitele cunoscute ale teatralității spre o zona dificilă, dar nu bolnavă. Dovada fulgurantă a normalității este speranța din final, când autorul spune că orice mare, oricât de adancă și de liniștită, la un moment dat prinde viață din nou.

FALL by Zinnie Harris


FALL
*****
Traverse Theatre,
Fall ,ultimul text al lui Zinnie Harris,este o poveste fantasmatica despre apusul civilizatiei, cand mizele politice dezintegreaza adevarurile umane si destinul uman este surclasat de necesitatea politica de a gestiona frica si furia maselor. Originalitatea distopiei propuse provine din problematizarea eficientei fenomenului politic ajunse la maxim rafinament, intr-o tara nenumita a carei instabilitate a dezradacinat oamenii de istorie, valori traditionale si chiar de idealuri.
Cateva personaje marcante –personalitati puternice sau persoane importante in stat – circumscriu situatia politica haotica in care e nevoie de o decizie pe care nimeni nu si-o asuma : soarta celor care au sustinut fostul regim. In asteptarea unei decizii care sa aleaga intre pedeapsa capitala si suspendarea executiilor , oamenii sunt consumati de frica si de neputinta, iar atmosfera devine intolerabila si de neinteles. O vaduva senzuala a unui luptator in fostul regim, un detinut politic care a luptat pentru fostul regim si care urmeaza sa fie executat, un prim ministru chinuit de ideea responsabilitatii , consilierul lui care il manipuleaza pe el si pe imatura lui sotie, o tanara venita de la Londra si care munceste voluntar intr-o asociatie pentru respectarea Drepturilor Omului, un barbat singur si batran care isi doreste o familie – o galerie de personaje care sunt doar fete diferite ale aceleiasi situatii intolerabile , in care nu mai exista diferente clare intre invingatori si invinsi. Reduse la tacere, condamnate la o stare de alarma perpetua, personajele traiesc crize personale alimentate de lipsa de speranta , iar locul in care traiesc pare a fi infernul pe pamant.
Cateva lumini care mai mult ascund decat arata creaza o intimidate stranie intre acesti oameni condamnati la o stare de confuzie si de autocenzura. Intimitatea aceasta poate capata dimensiuni supraumane sau subumane, insa niciodata nu intra in normalitate. Decorul este o imensa structura labirintica de panouri care prin cateva modificari reconfigureaza locul actiunii , un alt loc in aceeasi lume dominata la modul misterios si de neinteles de un rau inexplicabil. Decorul este reprezentat de o caseta segmentata in casete mai mici in care incap oameni, intr-o atmosfera concentrationara care aduce in prim plan contrastul intre lipsa progresului tehnologic si performantele instrumentelor politice.Panourile sunt mutate parca mai mult in ideea de a configura prin acoperire, o acoperire care insa nu e niciodata completa. In aceste casete personajele mai mult divagheaza decat vorbesc, secretele nu schimba cu nimic cursul actiunii, iar idolii se dovedesc a fi marionete care isi doresc sa aiba dreptate . Cel mai pregnant contrast scenografic este cel intre scenele in care apare primului ministru si cele in care apar indivizii obisnuiti, intre ele fiind contrastul intre atmosfera apasatoare si cea hollywoodiana. Prim ministrul este preocupat de contracte si comoditati, in timp ce pe ceilalti lipsa sigurantei ii face pe toti sa se simta inchisi, incercuiti , conjurati.
In prima parte a spectacolului luminile din spate dau fundalul pentru o actiune care e tragica fara a atribui unui personaj o problema singulara, crizele cele mai evidente fiind asimilate psihiatricului sau politicului. Formularea solutiei pentru criza politica pare posibila si accesibila, pana cand primul ministru este trezit din inertia acceptarii sugestiilor de intalnirea cu o fata simpla care il pune sa semneze o petitie pentru suspendarea executiilor. Umanitatea ei, malformata de discursuri idealiste, pare a accentua criza de principii a primului ministru, obsedat déjà de problema consecintelor deciziilor sale pentru milioane de oameni . Ratiunile de stat, deceptia si minciunile scapa controlul asupra unei multimi careia in lipsa valorilor i s-au trezit instinctele . Moartea isi impune imanenta in aceasta lume a pericolului amanat. Consilierul il ucide pe ministru. In final sotia ministrului, insarcinata desi nu-si doreste copil, merge desculta pe strazile orasului, insotita de barbatul singur care ii promite ca o sa aiba grija de ea. Deceptie si tradare.